2024–2026: fractura tăcută a României

Despre o societate care nu mai crede, dar încă nu știe ce vrea

Mulți dintre cei interesați de politică constată că anul electoral 2024 a fost diferit de ceilalți. A provocat, oarecum pe neașteptate o fractură, nu atât social-politică, cât morală. Un an de schimbare de stare. Una greu de măsurat în sondaje, dar vizibilă în comportamente, în discursul cotidian, în absența entuziasmului și în apariția unei nemulțumiri reci, fără slogan. În decembrie 2024 ceva s-a frânt. Iar anul 2025 și începutul lui 2026 au arătat că fractura e iremediabilă.

România nu e o societate explozivă. Dimpotrivă: e adaptativă, tolerantă la improvizație, dispusă să mai aștepte „încă puțin”. Tocmai de aceea, ceea ce s-a întâmplat în anii ăștia este neobișnuit: nu o revoltă, ci o cedare internă. Oamenii nu au ieșit masiv în stradă, deși aveau motive. Dar au ieșit tăcut din contractul subînțeles, invizibil dintre stat și cetățeni.

Picătura care a umplut paharul a fost campania pentru prezidențiale, purtată în registru negativ extrem. „Frații” de la guvernare, PSD și PNL, s-au sfâșiat între ei pe persoană fizică într-o competiție fără nicio legătură cu așteptările societății. Nu a existat ofertă electorală, nu au vorbit despre direcția în care vor să îndrepte societatea. Totul fără niciun sens pentru omul obișnuit.

În 2024, mecanismul politicii consacrate s-a gripat. Brusc și ireparabil. Dovadă evenimentele anului 2025 și ale începutului 2026.

Sfârșitul promisiunii tranziției

Timp de trei decenii și jumătate, societatea românească a funcționat pe baza unui acord tacit:
„E greu acum, dar mâine va fi mai bine.”

Această promisiune a fost alimentată succesiv de ieșirea din comunism, integrarea euro-atlantică, creșterea consumului, mobilitatea externă – diaspora, dar și banalizarea călătoriilor în străinătate. Pe acest parcurs, politica a devenit indiferentă la nevoile societății iar politicienii s-au compromis.

Pentru tot mai mulți români, copiii nu au speranța că o vor o duce mai bine decât părinții, munca nu mai garantează reușita în viață, educația nu mai asigură mobilitate socială, statul nu mai formulează promisiuni credibile.

Când viitorul încetează să fie atrăgător, apare nu furia explozivă, ci neîncrederea și nerăbdarea.

Alinierea rară a generațiilor

Fractura din 2024-2026 se explică și printr-un fenomen rar: oboseala simultană a generațiilor-cheie.

• Generația 40–55 de ani, coloana de tracțiune a societății, simte că a muncit mult, a plătit mult și, în schimb, a primit puțin, mai ales simbolic.
  Sentimentul dominant: dezamăgirea.

• Generația 25–35 de ani este mai adaptată și mai mobilă decât oricare alta, dar fără ancoră și fără orizont. Are competențe, are dinamism, dar nu are proiect de viață în interiorul țării.
  Sentimentul dominant: cinismul negaționist.

• Generația 60+, martoră a prea multor „schimbări istorice”, nu mai crede în niciuna.
  Sentimentul dominant: retragerea în tăcere.

Când toate aceste generații obosesc simultan, nu mai vorbim de nemulțumire punctuală, ci de vid de legitimitate.

Statul vizibil prin eșec

Românii nu cer un stat minimal sau maximal. Cer un stat care funcționează. Bine, mai puțin bine, dar funcțional.

Deodată, statul a devenit vizibil nu prin protecție sau competență, ci prin dezangajare, ingerință, confuzie, costuri nejustificate, lentoare, moralism fără performanță. Iar 2025 a arătat un stat rapace, aproape ostil oamenilor.

Anularea alegerilor prezidențiale a fost un moment de cumpănă. Promisiunile de lămurire a cauzelor reale ale anulării se amână sine die. Iar trecerea în categoria statelor cu democrație hibridă a fost o lovitură simbolică dură. Puțini mai cred în ingerința rusească, cauza invocată pentru anularea alegerilor. Iar recentul raport al Congresului american arată cu degetul către Bruxelles, confirmând percepția publică.

Nemulțumirea nu este ideologică. E una de experiență cotidiană. De aceea e mult mai greu de neutralizat.

Prăbușirea reperului extern

Mult timp, România a trăit dintr-o validare externă constantă: „suntem pe drumul bun, așa se face în Europa.”

În 2025-26, acest reper s-a estompat. Europa însăși este obosită, Occidentul nu mai oferă un model limpede, „afară” nu mai garantează sens, ci doar supraviețuire.

Când centrul simbolic cade, periferia intră în derivă. România nu mai știe unde să se uite ca să se valideze. Pro-europenismul și-a pierdut forța de model, nu mai mobilizează, e o cortină în spatele căreia se ascund profitorii.

Faza zero: dorința fără vocabular

Ce a apărut în locul vechii povești nu este o ideologie nouă, un proiect coerent, un lider mesianic autentic cu forță reală. A apărut ceva mai profund și mai periculos: dorința de altceva, fără o schiță pentru acel „altceva”.

2025 a consacrat vidul. Un Președinte incapabil, absent și total inadecvat rolului. O coaliție de avarie, fără viziune, un Premier limitat intelectual și politic, care parcă ține să se încadreze în tiparul ciocoiului de tip nou.

Ceea ce a început în decembrie 2024 și a continuat în 2025, este faza zero a oricărei reașezări istorice. Momentul în care societatea știe clar ce nu mai vrea, dar nu știe încă ce vrea.

Anii 2024-2026 nu reprezintă un episod peste care se poate trece

Perioada nu seamănă cu 2012 caracterizat de furie politică, cu 2017 care a revigorat moralismul civic, și nici cu 2020, dominat de panică sanitară. Seamănă mai degrabă cu 1989, când zăgazurile s-au rupt și totul a fost măturat.

Seamănă cu sfârșitul tranziției ca narațiune. Nu începutul unei revoluții, ci sfârșitul unei povești care a ținut trei decenii. Un sfârșit de epocă.

Ce urmează după fractură

După ce se termină o poveste – tranziția, promisiunea „mâine va fi mai bine”, validarea din afară – rămâne o întrebare crucială: Ce punem în loc? E cea mai grea întrebare, pentru că răspunsul nu este așteptat de la decidenții în care nimeni nu mai are încredere, ci trebuie să vină de la noi.

Faptul că 3 din 4 români cred că țara se îndreaptă într-o direcție greșită e simptomatic. Oamenii nu-i mai vor pe actualii, dar încă nu știu ce vor. România nu mai caută mari viziuni abstracte și nu mai e capabilă să genereze lideri providențiali. Caută ceva mult mai modest și, tocmai de aceea, mai dificil: să fie capabilă să funcționeze în normalitate.

Textul acesta ar fi șchiop dacă nu m-aș referi și la Călin Georgescu, personaj din alt aluat, „omul-speranță”. Pentru un popor sceptic, menținerea suportului pentru el este neobișnuită și arată că nevoia de alternativă e un drum cu sens unic. Deocamdată e doar un strigăt de revoltă și refuz.

Despre Nicușor Dan, Bolojan, Grindeanu și pleiada de neaveniți ai USR-ului, nu are rost să vorbim. Sunt doar personaje ale unei perioade de tranziție, de căutare, în contextul mai larg al confruntării dintre resturile globalismului și revenirea la un conservatorism mai rațional.

Legitimarea presupus europeană nu mai convinge. Tensiunile sociale, economice, politice au atins un prag în care ceva trebuie să se schimbe. Până și „sistemul” care i-a propulsat pe Nicușor&Co pare să se fi convins că ecuația e perdantă.

Cei doi ani de fractură, 2024 și 2025, arată că România vrea să fie o țară în care munca are sens și continuitate, regulile sunt puține, clare și aplicate. În care statul nu te încurcă, ci te ajută, performanța nu e suspectă, iar efortul e respectat.

Asta nu e un proiect fantezist. E o normalitate pierdută.

De aceea, cred că miza următorilor ani nu este o nouă „schimbare de sistem”, ci un proiect de maturitate. Un proiect care nu promite fericire colectivă, ci ordine, predictibilitate și șanse reale.

Un proiect care se poate numi simplu: „România care funcționează”, o țară care produce, construiește, stă cu fața către cetățean, respectă și este respectată.

Nu o Românie perfectă. Nu o Românie „mare”. Ci o Românie care își face treaba zi de zi.

Dacă acest tip de promisiune va deveni inteligibil și credibil, atunci fractura din 2024-26 nu va fi începutul unei derive, ci momentul în care am încetat să ne amăgim și începem, în sfârșit, să construim.

Concluzie

„România care funcționează” nu e o utopie, ci ceva ce stă la îndemână. Nu promite fericire colectivă și nici glorie istorică. Promite ordine, reguli clare și șanse reale. Promite că efortul nu e inutil și că statul nu e un adversar.

„România care funcționează” este, în primul rând, o Românie care produce. Nu una care trăiește exclusiv din consum, importuri și redistribuiri conjuncturale.

Suveranitatea, ieșirea din statutul de periferie subordonată, începe cu producția:

• Industrie, agricultură, energie și servicii cu valoare adăugată nu sunt opțiuni ideologice, ci condiții de existență.

• Fără producție proprie, statul rămâne dependent, vulnerabil și ușor de constrâns.

• Fără muncă reală, nu există nici prosperitate durabilă, nici demnitate socială.

Un adevăr pe care l-am uitat sau am fost „ajutați” să-l uităm: producția e politică, nu doar economie. O țară care nu produce nu decide, ci reacționează. Trăiește din consum până când nu mai poate.

România anului 2026 nu caută salvatori. Caută ordine, predictibilitate, sens practic, respect pentru efort și performanță. De aceea, proiectele stridente, mesianice sau isterice riscă să eșueze. În schimb, o promisiune simplă, aproape modestă, poate prinde.

După 35 de ani de tranziție, după încă un an de confuzie, România vrea să funcționeze. Sună banal și nu are nimic spectaculos. Dar, în confuzia și nemulțumirea omniprezentă, ar putea un nou suflu, ceva în care să începem a crede.

Dacă această propoziție e înțeleasă și asumată, fractura 2024-2026 nu va fi începutul haosului, ci momentul maturizării noastre ca societate.

E nevoie, în primul rând, de responsabilitatea politicului. Dar și a electoratului care s-a tot lăsat sedus de promisiuni și iluzii și de frica indusă mediatic – ruși, antieuropeni, aventurieri suveraniști.

După 36 de ani de tranziție, România nu mai așteaptă minuni. Cere să funcționeze în normalitate și decență. E atât de simplu. E atât de complicat!