Anticomunismul remanent

Fantoma ideologică ce blochează dezbaterea și ascunde frica de suveranism

Mă înnebunește prin lipsa de rațiune apelul la vigilența anticomunistă, prea des întâlnit la unii români — mai ales la cei cu pretenții intelectuale.
Mi se pare o nerozie să cauți „semnele comunismului” în România, o țară care are deja un trecut explicit neoliberal după 35 de ani de la prăbușirea comunismului.

Apelul la „vigilență anticomunistă” e, în România de azi, mai degrabă o fantomă retorică decât o realitate.

România actuală nu are nimic comunist în structura socio-economică:

• Avem una dintre cele mai deschise economii din UE, cu o pondere uriașă a capitalului străin. Firmele occidentale dețin cele mai importante companii din energie, sectorul bancar, telecomunicații, retail, producție.

• Privatizări masive, cu statul retras din aproape toate sectoarele strategice.

• Politici fiscale ultra-relaxate pentru capitalul mare, cu TVA și impozite regresive care apasă pe cei mici.

• O piață a muncii extrem de flexibilă (a se citi: precarizată), cu sindicate slabe și drepturi sociale firave.

Asta seamănă mai degrabă cu un ultra-neoliberalism dependent, nu cu comunism.

„Anticomunismul” este folosit ca măciucă politică

• Oricine critică globalizarea, multinaționalele sau inegalitatea e suspectat imediat de „nostalgie comunistă”.
  E un reflex moștenit din atmosfera sufocantă a universităților americane — promotoare ale propagandei woke, ale mișcărilor BLM și cancel culture. Nu întâmplător, Charlie Kirk îndrăznea să pătrundă în campusurile americane pentru a vorbi despre tradiții, credințe și un model alternativ.

• Oricine vorbește despre rolul statului în economie e acuzat că „vrea naționalizare”.
  Cine critică neputința statului român devine „anti-european”, „nostalgic”, „rinocer”, după expresia promovată de clipul formației Taxi. Se uită că, de-a lungul istoriei, națiunile au traversat epoci cu ideologii diferite.

• Este un reflex ideologic care blochează dezbaterea serioasă.
  Oricine susține renașterea demnității naționale e etichetat drept „extremist” sau „putinist”.
  Lipsesc instrumentele și vocabularul pentru critici legitime ale neoliberalismului, așa că se apelează la fantoma comunismului.

În realitate, apelul la anticomunism ascunde frica de suveranismul autentic

• Mulți dintre cei care strigă „atenție la comunism!” o fac pentru a demoniza orice tentativă de gândire economică alternativă: protejarea capitalului românesc, taxarea echitabilă a capitalului mare, refacerea rolului statului în infrastructură, sănătate sau educație.

• La urma urmei, discuțiile despre suveranism, neoliberalism sau comunism ar trebui să urmărească îmbunătățirea calității vieții, nu cantonarea în dispute sterile despre superioritatea unei ideologii.

• Mie acest reflex îmi amintește de începuturile comunismului românesc, când orice critică a dogmei era condamnată ca „deviaționism”.

Ironia amară

• În timp ce românii fug de „fantoma comunismului”, realitatea este că trăim într-un model apropiat de periferia colonială: resurse exploatate de alții, profituri exportate, dependență de importuri.

• Nimic comunist, totul neoliberal la extrem.

• Peste decenii, am moștenit psihologia stalinistă a „mobilizării prin frică”, care acționează prin două idei complementare:

  • „revoluția continuă” — întreține focul ideologic (nimic nu e terminat, totul e de cucerit din nou);

  • „dușmanul care nu doarme, ci veghează” — întreține focul fricii (nimeni nu e în siguranță, totul e suspect).

• Rezultatul: perpetuarea puterii absolute: poporul e mereu sub amenințare și acceptă represiunea ca „necesară”; conducătorul devine garantul supraviețuirii colective (de aici cultul personalității). Societatea e împinsă într-o logică maniheistă: noi vs. ei devine axa existenței.

• Efectul psihologic al fricii colective a persistat mult după 1989, transformat azi într-o teamă difuză de autoritate și o neîncredere cronică între cetățeni.

• Ceea ce este cu adevărat nociv este că această fantomă a comunismului este evocată tocmai de intelectuali cu pretenții — formatori de opinie care nu mai sunt capabili să ofere explicații complexe într-o lume complexă.

Concluzie

„Anticomunismul” perpetuu nu este decât un alibi ideologic pentru menținerea status quo-ului neoliberal.
România nu e amenințată de comunism, ci de sărăcie, dependență și absența unei strategii naționale.