Crăciunul ca stare de grație a copilăriei

Gânduri de Sărbătoarea Crăciunului

Zilele Crăciunului sunt însoțite de un fel de lumină de care nu se bucură nicio altă sărbătoare. Lumină care nu vine din vitrine, nici din beculețele orașelor agitate, ci dintr-un timp dincolo de noi, mai adânc decât istoria. Este amintirea cea mai lipsită de griji, copilăria.

Crăciunul nu este doar un eveniment religios, ci o întoarcere. Un drum înapoi spre ceea ce am fost în momentele noastre bune, o promisiune și un îndemn spre ceea ce încă putem deveni.

De aceea, în fiecare decembrie, indiferent cât de haotic e anul, oricâtă furie sau dezamăgire se strânge în societate, România încetinește.
Nu pentru că vrem, ci pentru că ceva din fibra noastră ne obligă să ne lăsăm cuprinși de spiritul Crăciunului, spirit originar al acestei națiuni.

Câteodată ne tulburăm, ne pierdem în mărunțișurile vieții, uităm că este moment al renașterii.

Crăciunul în literatură – patria poetică a bucuriei

Dacă există un teritoriu unde Crăciunul românesc s-a păstrat nealterat, acela este literatura.
România nu e doar țara unei limbi frumoase, ci a unei sensibilități care transformă sfârșitul de an într-un univers afectiv complex.

Coșbuc, cu Iarna pe uliță, a devenit „evanghelia laică” a copilăriei noastre. Nu există român care să nu simtă un tremur când recitește:

„Iar ninge ca-n povești,
Și-n ceruri parcă-i joc…”

Zăpada, ulița, chiotele copiilor, caii aburiți, zurgălăii nu sunt doar imagini poetice, ci arhetipuri. Așa arată Crăciunul românesc în subconștientul colectiv.

Sadoveanu știa să dea iernii o solemnitate blândă. Nichita transforma fulgul într-o meditație ontologică, iar Blaga făcea din misterul nașterii luminii esența însăși a copilăriei cosmice.

Poezia românească nu descrie Crăciunul – îl conține.

Crăciunul arhaic – riturile care au ținut satul în picioare

În satul românesc descris de poeți, cel care a rezistat tuturor vicisitudinilor și încercărilor, Crăciunul nu era un anotimp, ci un punct de maximă densitate spirituală.

În colinde noastre bogate se împleteau două lumi: cea creștină adusă de tradiția Bisericii și lumea precreștină, păgână, cosmică, în care iarna era întotdeauna o răscruce.

Copiii care ne colindau cu speranță și veselie nu erau doar vestitori ai Nașterii Domnului, erau purtătorii ai unei ordini a Binecuvântării.
Fetele își visau ursitul, băieții își căutau demnitatea de viitori bărbați. Casele se împodobeau, bucatele de sărbătoare umpleau odaia „din față” cu culorile și mirosul lor fermecat. Bătrânii se justificau: „de Paști fudul, de Crăciun sătul”.
Bradul avea funcție de paznic al casei, iar masa de Crăciun de legământ familial. Crăciunul arhaic este rădăcina identității noastre afective.
De acolo vine totul: sentimentul de acasă, de familie, de protecție, de lumină în noapte.

Crăciunul interbelic – cosmopolitism, candoare și eleganță

Interbelicul românesc a dus Crăciunul la un alt nivel: cel al refinamentului fără ostentație.

În saloanele orășenimii educate, sărbătoarea însemna bradul natural împodobit cu globuri de sticlă fină din Transilvania, mesele cu meniu simplu dar aristocratic, colinde la pian sau vioară, cadouri simbolice – o carte, o bomboană, o fotografie, un poem.

În același timp, satul trăia sărbătoarea în mod firesc, domestic, fără grabă, cu aceeași simplitate luminată.

Interbelicul a fost poate ultima epocă în care Crăciunul a fost unitar, aceeași sărbătoare, resimțită în moduri diferite, dar fără ruptură între oraș și sat.

Crăciunul în comunism – bucurie neumbrită de ideologie

Există două mitologii ale Crăciunului comunist.

Prima era cea oficială cu ateism de vitrină, cu interdicții încălcate discret de oamenii care nu voiau să-l înlocuiască pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă. Chiar și în penuria din anii ’80, cu cozile sale apăsătoare, se găseau motive de sărbătoare și speranță.

Dar există și mitologia adevărată: cea a copiilor care nu știau de constrângeri, a familiilor care păstrau, chiar și în vremuri grele, ritualurile sacre ale sărbătorii.

Generația mea a trăit Crăciunul comunist nu ca pe o limitare, ci ca un soi de protest pașnic în care găseam raze de lumină.

Crăciunul, așa cum l-am trăit în copilărie, era împărțit între lumi. De o parte, bunicul fost colonel în armata regală, anticomunist jurat, îmbrăcat în ținută de gală la masa de Crăciun inspira noblețe și amintirea unor vremuri pe care nu le-am cunoscut decât din povestiri. De cealaltă parte, taică-meu, fost comunist ilegalist (un idealist dezamăgit care și-a depus carnetul în 1987), participa îmbrăcat elegant cu aceeași emoție la masa festivă. Două lumi care se respectau reciproc și respectau momentul magic al Crăciunului. Trecutul și prezentul își dădeau mâna.

Magia Crăciunului era anunțată de zăpadă, săniuș și bulgăreală, de tăierea porcului, ceremonial sacru, bucurie supremă a copilului. Bradul mare împodobit solemn, febra cadourilor, casa plină de oaspeți, râsete, clinchet de pahare și povești nesfârșite. Colinde cântate în cor, atmosfera familiei unite, mai puternică decât orice ideologie. Totul, făcut din inimă!

Aceasta este adevărata poveste a Crăciunului românesc din comunism: nu reprimare, ci rezistență calmă, cu o demnitate de care îmi este dor.

25 decembrie 1989 – ușurare, impietate, rană

Toate aceste lumi – arhaică, interbelică, comunistă – s-au frâng într-un singur moment: 25 decembrie 1989.

Pentru mine și pentru cei care am fost atunci în mijlocul evenimentelor, zilele, orele acelea au fost ca o febră.
Între 21 și 25 Decembrie 89 am fost la TVR, în miezul acelei învolburări sângeroase, cu tensiune, hotărâre și uitare de sine. Nu mai exista măsură, nu mai exista simbol.
Doar urgență, frică, speranță, dezlănțuire.

Execuția Ceaușeștilor în ziua de Crăciun a adus o dublă tensiune morală. Pe de o parte, ușurarea firească: sentimentul că dictatura se sfârșise pentru totdeauna, că nu mai există cale de întoarcere. Pe de altă parte, impietatea! Un popor profund creștin își inaugura libertatea printr-un act de sânge într-o zi sfântă.

La acel moment, niciunul dintre participanți la evenimente nu a simțit dimensiunea sacrilegului – istoria ardea prea tare.
Dar în timp, rana nu s-a vindecat. Dimpotrivă, s-a agravat! Ani la rând, zilele de ajun al Crăciunului au fost confiscate de politică, comemorări, dispute, suspiciuni.

Istoria ardea prea tare pentru a înțelege atunci ce am pierdut!

Într-un fel, asta a fost răzbunarea lui Ceaușescu: magia Crăciunului a fost umbrită de fantomele lui decembrie ’89, vina morală a continuat să apese asupra bucuriei românești.

Crăciunul 2025 – nevoia de lumină într-o lume obosită

Într-un fel, neliniștea socială de azi se aseamănă cu Crăciunul din ’89. Trăim într-un prezent fragmentat, fără repere, nervos, marcat de îngrijorare. Societatea este polarizată, prietenii se ceartă, familia e tensionată, spațiul public e saturat de artificialitate, agresivitate și derută.
Și pentru că toată viața am fost un optimist incurabil, sper că Crăciunul 2025 să devină o terapie a revenirii la normal.

O redescoperire a bucuriei simple, a sufletului luminat din interior. O sărbătoare a cozonacului făcut în liniște, a colindului rostit cu sens, a mesei care unește.

Un moment în care să ne amintim că avem o țară binecuvântată, că oamenii sunt buni și generoși. Că existăm datorită unui trecut frumos și a unei Românii bogate în tradiții, care știa să se bucure. Și poate va reînvia spiritul generos al copilului din noi, singurul care mai poate salva ceea ce încă poate fi salvat.

Crăciunul românesc nu este despre cadouri, ci despre reconectare cu rădăcinile noastre, cu bunicii, cu părinții, cu copiii, cu propria noastră demnitate.

Poate că acesta este adevăratul mesaj al Crăciunului 2025: într-o lume obosită, cinică și neîncrezătoare, românii au nevoie de un moment de împăcare cu ei înșiși.

Să lase umbra la ușă. Să lase zgomotul în urmă. Să lase rănile anului să se închidă.

Și să primească în suflet exact ceea ce literatura noastră a știut mereu să păstreze:
ceea ce este bun, generos și luminos în noi.

Crăciunul ar putea renaște starea de grație a copilăriei!