De ce progresiștii tac, iar suveraniștii prind glas?
Progresism vs. suveranism – banii, fricile și schimbarea de energie
În ultimele luni am observat o schimbare de ton în spațiul public românesc:
– Progresiștii, altădată vocali și siguri de superioritatea lor morală, au început să iasă în arenă și să posteze mai rar și mai prudent. Se mai fac auzite glasuri - Caramitru Jr., CTP, Mândruță etc. - dar sunt puse rapid în defensivă. Ca niște ecouri în gol, se mai aud voci de prin partide, dar par contrafăcute. Se simte că nici “purtătorii de mesaj” nu mai cred în punctajele de la partid.
– Suveraniștii, criticați ani de zile ca „extremiști” sau „populiști”, par astăzi mai energici și mai siguri pe discursul lor. Nu mă refer la Simion sau Georgescu, dar mulți oameni onești care până acum au tăcut se fac auziți. Sunt criticate acerb deciziile guvernului și, în adâncuri, iese la suprafață o nemulțumire față de opțiunile strategice ale politicului.
Ciudat, nu?! Progresiștii sunt mai tăcuți, suveraniștii au prins glas. De ce?
Sfârșitul „inevitabilității” progresiste
În anii 2010–2020 discursul progresist era mainstream: pro-UE, pro-NATO, pro-green deal, pro-„valori liberale”. Narațiunea dominantă era că progresismul este viitorul inevitabil al societății occidentale.
O asemănare cu situația de acum 40-50 de ani când nouă, românilor, ni se vindea mitul „comunismul, visul de aur al omenirii”! Atunci, dacă cineva manifesta opinii contrare era săltat de Securitate, acum este catalogat drept extremist.
Tinerii nu știu, iar maturii au uitat!
Anii 2024–2025 au adus o schimbare a raportului de forțe: victoria lui Trump în SUA, crizele interne ale UE, reculul economic. Progresismul nu mai are „vânt din pupă”.
Dimensiunea financiară – motorul invizibil
Puțini recunosc deschis, dar valul progresist a fost intens susținut financiar:
Administrațiile democrate americane (Obama, Biden) au pompat bani prin USAID, National Endowment for Democracy, Open Society și rețele de think-tank-uri.
UE și state europene (Germania, Norvegia, Olanda, Suedia) au avut linii bugetare clare pentru „promovarea valorilor europene”: minorități, egalitate de gen, ecologie, multiculturalism.
În România, multe ONG-uri progresiste au supraviețuit aproape exclusiv din aceste granturi externe.
Astăzi însă:
SUA lui Trump reorientează banii către securitate și industrie, nu către rețele civice progresiste sau nu.
UE își reduce finanțările pentru promovarea „valorilor”, direcționând bugetele către apărare, migrație și energie.
ONG-urile progresiste din România resimt direct schimbarea: campanii mai rare, prezență media mai slabă, influenceri mai reținuți.
Progresismul e în recul și pentru că i s-a redus „combustibilul financiar”.
Teama de repercusiuni
Mulți intelectuali, jurnaliști și activiști au început să se teamă că o administrație Trump îi va taxa pentru discursurile vehement pro-progresiste. Chiar dacă nu va exista o „vânătoare de vrăjitoare”, teama se simte în mediile universitare, ONG-uri și mass media. Instinctul de conservare funcționează: mai bine taci decât să-ți pierzi accesul la finanțări, conferințe, poziții.
În România, unde trecerea dintr-o tabără în cealaltă a devenit tradiție, mulți preferă să se abțină decât să riște o etichetă care îi poate costa contracte, invitații, finanțări.
„Împăratul e gol”
Se manifestă și o oboseală intelectuală. După 10–15 ani de discurs progresist maximal (fără frontiere, fără tradiții, doar diversitate și globalism), oamenii simt contradicțiile: inegalitate economică în creștere, instituții slabe, decuplare față de realitățile cotidiene.
Progresismul, ca și comunismul, a susținut cu aceeași convingere „marile narațiuni”, a promis mult, dar nu a rezolvat problemele care îi interesează pe oameni.
Când facturile cresc, salariile stagnează sau se reduc, când spectrul concedierilor se adună în nori negri, promisiunile despre „lumea nouă” sunt vorbe goale.
Tot mai mulți oameni văd această fractură, iar progresiștii preferă să se retragă din dezbatere decât să se confrunte cu argumente greu de contrazis.
Ofensiva discursului suveranist
Într-o societate obosită de jargon tehnocratic, suveranismul are un ton mai clar și mai combativ, are acum ceea ce aș putea numi forța prospețimii:
Contestă un status quo convenabil celor puțini, neconvingător pentru cei mulți.
Vorbește deschis despre rădăcini, identitate și interes național.
Produce sentimentul că apără „normalitatea” și „fondul”.
Se vor reorienta banii spre suveraniști?
Nu cred că o vor face în aceeași formă. Trump și echipa lui nu au rețele instituționale pentru a inunda ONG-urile cu granturi, cum au făcut progresiștii.
Dar:
Think-tank-uri conservatoare americane (Heritage, Hudson, Claremont) ar putea sprijini parteneri din Europa Centrală și de Est.
Administrația Trump poate direcționa sprijin diplomatic și investițional către țările suveraniste (Polonia, Ungaria, poate România).
Finanțarea suveranismului va fi mai strategică și punctuală (media alternativă, partide, mișcări civice), nu o „ploaie de granturi”.
Concluzie
Nu asistăm la victoria uneia dintre tabere, ci la o schimbare de energie și de resurse:
Reticența progresiștilor e, în parte, defensivă (simt terenul mai nesigur, se tem de reacții sau pierdere de statut), dar și reflexivă (își dau seama că multe dintre promisiunile „lumii noi” nu s-au materializat).
Suveranismul e în ofensivă, cu sprijin punctual, cu un discurs mai energic și cu public receptiv care prinde mai ușor.
Schimbarea majoră s-a produs odată cu ciclul electoral din toamna-iarna lui 2024, când percepția opiniei publice despre realitatea politică a basculat. Iar, faptul că la timonă au rămas aceleași figuri, întărește, nu anihilează curentul de profunzime, care pe fondul nemulțumirilor de tot felul, capătă forță
Nu știu dacă România va reuși să se schimbe, progresiștii controlează centrele de putere și majoritatea media mainstream. Dar e clar că valul și-a schimbat direcția: progresismul obosește, suveranismul capătă vigoare.
Întrebarea nu e numai dacă progresismul dă semne de oboseală, ci dacă România va reuși să-și transforme suveranismul emergent într-un proiect coerent și nu să rămână doar o stare emoțională.