România la sfârșitul lui 2025

Statul care așteaptă

Niciodată în ultimii 36 de ani, România nu sfârșește anul cu o asemenea acumulare de „negative”.

Momentul de ruptură a fost anularea alegerilor din 7 decembrie 2024 și, mai ales, prelungirea scandalului legat de această anulare. Nu doar ca fapt juridic, ci ca șoc simbolic. Pentru prima dată după 1989, un segment important al societății a avut sentimentul că votul poate fi suspendat fără motivații convingătoare și fără consecințe politice reale.

Din această fractură inițială a curs aproape tot ce a urmat în 2025: o succesiune de episoade contrare așteptărilor societății, tulburătoare, derutante. Puse cap la cap, spun o poveste începută acum mulți ani: România a pierdut inițiativa asupra propriei ordini politice.

Nu brusc, nu spectaculos, ci insidios, administrativ, cu justificări ne-elucidate și un discurs public din ce în ce mai opac. Poveste care nu s-a sfârșit încă, dar care poate avea un final amenințător.

Atacul venit din exterior, în februarie, prin declarațiile lui J.D. Vance, a fost tratat la București ca o neplăcere diplomatică. În realitate, a fost un semnal de statut: România nu mai era doar aliatul disciplinat și invizibil, ci un caz discutabil. Reacția autorităților a fost tipică: tăcere, minimalizare, speranța că va trece.

N-a trecut!

Continuarea loviturii simbolice

În martie, interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu la scrutinul din luna mai a funcționat în conștiința publică ca prelungirea „loviturii de stat” simbolice din decembrie 2024. Decizia a fost justificată procedural, dar percepută politic. Iar într-o democrație derutată, percepția ajunge să cântărească mai mult decât litera legii.

Protestul spontan care a urmat a fost remarcabil nu prin amploare, ci prin existența lui. România nu protestează ușor. Este o societate apatică, resemnată, dezangajată. Și totuși, aici a apărut o mobilizare care a contrazis clișeul.

Și mai important: sprijinul pentru Georgescu nu s-a diluat pe parcursul anului. Dimpotrivă, a rămas stabil, chiar s-a consolidat. Nu neapărat ca adeziune la un program coerent, ci ca reacție la sentimentul că sistemul decide din nou în locul cetățeanului. Faptul că un candidat cu discurs dificil de încadrat reușește să mențină o bază de susținere într-un popor considerat apatic spune mai mult despre frustrarea acumulată decât despre persoana Călin Georgescu.

Căderea fără zgomot a „vechii echipe”

Demisia în februarie a lui Klaus Iohannis, după discursul lui Vance, a produs o detensionare temporară a atmosferei.

Interimatul la Președinție al lui Ilie Bolojan a venit ca o soluție de avarie, prezentată drept serioasă și „occidentală”. Vizita rapidă la Paris a părut mai degrabă un gest de obținere a validării externe decât un act de politică externă relevantă. Mesajul nerostit al plecăciunii lui Bolojan în fața lui Macron; „am fost acceptați”.

La începutul lui mai, demisia guvernului condus de Marcel Ciolacu nu a produs șocul pe care l-ar fi produs altădată. A fost o cădere fără dramatism, fără revoltă, fără catharsis. Semnul clar al unei oboseli civice profunde. Nu pentru că demisia guvernului legitim rezultat după parlamentarele din 2024 nu ar fi fost gravă, ci pentru că societatea era deja amorțită, așteptând un deznodământ pe care urma să-l aducă pasul următor: prezidențialele.

Alegerile prezidențiale din mai: democrație fără alegere

Alegerile prezidențiale din mai au reprezentat punctul de maximă tensiune. Nu prin competiție, ci prin absența ei reală.

PSD, partidul-stat de altădată, și-a boicotat tacit propriul candidat, Victor Ponta, deschizând drumul unui tur doi improbabil, dar revelator pentru ceea ce avea să urmeze: Nicușor Dan versus George Simion. Unul venit de nicăieri, nevalidat de rezultatele mandatelor de Primar al Bucureștiului, celălalt călare pe valul de susținere populară față de suveranismul contestatar al „marelui interzis”, Călin Georgescu.

Turul decisiv a fost o confruntare care a polarizat societatea nu ideologic, ci emoțional. Nu s-au confruntat alternative politice, ci spaime. Aparentul non-combat al lui Simion a lăsat impresia unei lupte jucate pe jumătate. Rezultatul a fost, din nou, opțiunea bine cunoscută românilor din 2004 încoace: răul cel mai mic. O paradigmă care subțiază democrația fără a o anula formal.

Guvernarea “hăis–cea” și statul contabil

Negocierile pentru formarea guvernului s-au prelungit câteva săptămâni, oferind un spectacol al dezorientării. Coaliția cvadripartită care a „înghesuit” la aceeași masă PSD și USR, adversari nu numai ideologici ci și de legitimare, nu a fost o sinteză, ci o juxtapunere forțată. USR a ocupat portofoliile de forță din noul guvern, nu în urma unui vot popular care să-i justifice forța politică, ci prin poziționare tactică și sprijin din partea Premierului și Președintelui.

Guvernarea Bolojan s-a dovedit una a austerității fără proiect. Primul pachet. Al doilea. Al treilea, amânat. Tăieri, corecții, ajustări, totul pe seama românului obișnuit. Nicio viziune, niciun orizont. Statul a devenit contabil, iar societatea, debitor. Protestele sindicale au apărut firesc, nu ca radicalizare, ci ca reflex de autoapărare.

Demiterea spre sfârșitul anului a lui Ludovic Orban din poziția de consilier prezidențial a pecetluit izolarea președintelui Nicușor Dan care a ajuns să fie înconjurat aproape exclusiv de oameni proveniți din USR. Episodul a transmis un mesaj limpede: puterea reală de care dispune USR nu mai urmează neapărat legitimitatea electorală.

Ghinionul a umbrit ascensiunea useristă. La sfârșitul lui noiembrie Ionuț Moșteanu a fost silit să demisioneze din fruntea Ministerului Apărării. Pentru ca, la câteva zile să izbucnească o criză gravă – peste 120.000 de oameni au rămas fără apă potabilă – criză de a cărei responsabilitate managerială nu este străină o altă figură useristă de vârf, Diana Buzoianu, ministru al mediului. Moțiunea simplă adoptată de Senat cu sprijinul PSD nu a fost suficientă pentru a o determina să-și asume responsabilitatea politică. Alegerile pentru Primăria Capitalei au adus o nouă înfrângere: clasarea pe locul patru a altei figuri useriste proeminente, Cătălin Drulă.

Demisii, scandaluri administrative, stângăcii publice repetate ale președintelui Nicușor Dan – toate sunt tratate ca episoade minore. Nu sunt. Sunt simptome.

Justiția: ultima redută supusă asaltului

La începutul lui decembrie, o altă criză s-a declanșat aparent „pe nepusă masă”. Criza veche și bine cunoscută din justiție, a fost re-activată abrupt de documentarul Recorder și amplificată de ONG-urile asociate USR care au orchestrat o serie de manifestații de stradă. Relansarea temei justiției cu sprijinul străzii, reprezintă bătălia declanșată de USR pentru cucerirea ultimului pilon de putere autonomă. Asaltul se bucură de susținerea președintelui Nicușor Dan, care vrea să organizeze un referendum (neconstituțional!) cu scopul declarat de a determina demisia conducerii organismelor justiției, democratic alese. Nici premierul Bolojan, nu e străin de încercarea de subordonare a puterii judecătorești.

Implicarea Președinte – Premier se conturează a fi o altă „tentativă de lovitură de stat”, de data asta a puterii executive cu scopul de a captura cea de-a treia putere a statului democratic, puterea judecătorească. Paradoxal, tentativa se face în numele „reformei” și al „statului de drept”.

Politica externă: mimetism fără strategie

Niciodată în istoria României moderne, politica externă nu a fost atât de rudimentară și lipsită de relief: aliniere totală cu Bruxelles, o tăcere „strategică” în raport cu Washingtonul și o absență completă din discuțiile reale despre pacea din Ucraina

Politica externă rămâne blocată într-un triunghi îngust: Moldova – Ucraina – Bruxelles. Solidaritate fără strategie, fără inițiativă, fără relevanță, fără curaj diplomatic, fără contacte la nivel înalt ale noii puteri. Regres și refugiere în mediocritate.

Retragerea discretă a unui contingent important de militari americani a fost și nu a fost o surpriză. O explică ostilitatea la adresa noii Administrații Trump, aliniată poziției belicismului european. Parteneriatul strategic cu Statele Unite a fost pus între paranteze. Asupra acestui efect al neputinței noastre se așterne tăcerea.

Tăcere și în capitolul fierbinte Ucraina, unde constatăm un refuz constant de a spune clar care este sprijinul real al României, financiar, militar, logistic. Cetățeanului i se cere solidaritate, dar i se refuză adevărul. Discursul elitei politice a devenit profund disonant în raport cu percepția omului obișnuit.

Lipsesc cu desăvârșire dezbaterile publice privind riscurile geopolitice, despre obiectivele pe care România le-ar putea urmări. Nu mai există opțiuni bune sau rele, ci o lipsă completă a opțiunilor proprii.

Lipsa opoziției

În acest context, creșterea AUR nu mai poate fi tratată ca accident. Confirmarea a venit nu doar în sondaje, ci și la vot: poziția a doua a candidatului susținut de AUR la alegerile din București, oraș considerat tradițional al dreptei urbane.

Alegerile pentru Primăria Capitalei au fost un barometru. Bucureștiul a transmis un semnal clar: vechile grile ideologice nu mai funcționează. Votul nu mai este despre stânga și dreapta, ci despre sistem versus anti-sistem, chiar și atunci când anti-sistemul este imperfect sau contradictoriu.

O problemă cât se poate de gravă pentru sănătatea democrației: lipsa unei opoziții credibile care să tempereze potențialele derapaje ale puterii. Mass media își are partea sa în diabolizarea opoziției. În toate ipostazele, în toate luările de poziție, reprezentanții opoziției sunt invariabil catalogați ca extremiști. Suntem împărțiți în două tabere ireductibile: de o parte „pro-europenii”, de cealaltă „extremiștii”.

Alunecăm pe nesimțite într-o paradigmă totalitară. Nu există interes comun. Adversarii politici sunt „dușmani” care trebuie reduși la tăcere, dacă se poate eliminați pentru că nu sunt pro-europeni. Când politica devine moralizare, democrația devine fragilă.

Vânătoarea de vrăjitoare

A început cu controversata lege Wexler care își propune să combată propaganda antisemită, xenofobă și legionară. A urmat propunerea legislativă de combatere a nostalgiilor și propagandei comuniste. Ambele se referă la curente de gândire apuse de decenii, cu efecte sociale și politice minorissime. Dar amândouă legile au suficiente ambiguități de încadrare, ceea ce permite instaurarea unei potențiale poliții a gândirii. Amândouă sunt reflexe ale unei perspective pe care am mai cunoscut-o în totalitarismul comunist.

Fenomenul este grav și reprezintă o amenințare pentru libertatea de exprimare, expresie a culturii woke și a „neo-bolșevismului” intens criticat în Occident, un exces al corectitudinii politice.

Într-un plan mai larg, se poate constata un divorț complet între discursul oficial al elitelor politice și percepțiile publicului. Că e vorba de ajutorul pentru Ucraina, de belicismul european, de politicile guvernamentale, de atitudinea față de Trump, una susțin conducătorii, altceva gândesc oamenii.

Am mai cunoscut această situație în anii 1980, când într-un fel vorbeau comuniștii lui Ceaușescu și altceva gândeau românii. Rezultatul? Revolta din decembrie 1989!

Peisajul politic la sfârșitul lui 2025

Tabloul este dezolant. Nu mai avem partide cu identitate, cu proiect, cu forță. Totul e o apă și-un pământ.

În ceea ce privește PSD, s-a reușit ceea ce se încearcă de 20 și ceva de ani: a devenit o replică palidă a partidului puternic de altădată. Și-a abandonat electoratul, e epuizat, fracturat, fără lideri, fără strategie. Un partid speriat de viitor!

PNL sub conducerea lui Bolojan e absent ca proiect, dizolvat identitar. Și el și-a abandonat electoratul și istoria, nu e capabil să se afirme ca membru crucial al coaliției. Un partid care stă pe margine, nu se mai aude, nu se mai vede, pare a fi la remorca fratelui mai mic, USR.

Despre USR se poate spune că este partidul anului 2025! Are o infrastructură de suport ongistic solidă, e ofensiv, disciplinat, dinamic, concentrat pe capturarea redutelor puterii. Se menține în centrul atenției în ciuda seriei de eșecuri determinate de incompetență și aroganță. Îl respinge societatea? Nu-i pasă, merge înainte cu sprijin de la Cotroceni, Palatul Victoria și cu vânt extern suflându-i în pânze!

UDMR – business as usual!

AUR e partidul aflat în creștere alimentat de inconsistența celorlalți actori și de suveranismul în ofensivă în statele europene.

Peste tot eșichierul politic se așterne umbra lui Călin Georgescu. Nu datorită meritelor sau unei forțe politice reale, ci pentru că ocupă vidul de reprezentare a electoratului printr-un discurs de natură să redea speranță. Dacă nu va fi „anihilat” juridic, administrativ, Călin Georgescu va fi arbitrul viitoarei ecuații politice.

Centrul s-a golit. Periferia devine vocală. Nu asistăm încă la o radicalizare clasică, ci la o reconfigurare a loialităților, pe fondul convingerii că jocul este aranjat, iar opțiunile reale sunt limitate.

Concluzie

Nemulțumirile se adună, iar în străfunduri crește tensiunea. Nicușor Dan, Bolojan, coaliția sunt parcă din alt film. Toți sunt în registru negativ: nemeritați, nepotriviți, neputincioși, nepopulari, neadecvați, neascultați, nedoriți. O realitate fără speranță și fără sens.

România intră în 2026 nu ca un stat eșuat, ci ca un stat care așteaptă să se termine războiul, să se lămurească Europa, să se stabilizeze America, să decidă alții.

Într-o lume care a ieșit din faza așteptării, aceasta este cea mai riscantă poziție posibilă.

Nu lipsa de resurse ne amenință, ci lipsa deciziei. Nu radicalismul, ci tăcerea. Nu haosul, ci administrarea fără sens. Nu este o condamnare. Este un diagnostic.

Întrebarea nu este dacă România va fi lovită de istorie.
Ci dacă va avea curajul să se privească pe sine înainte ca alții să decidă în locul ei.

Ce ne așteaptă în 2026

Se știe că orice prognoză de natură social - politică e iluzorie. Totuși, mă încumet…

După ce se va fi consumat magia sărbătorilor și odată cu noile scumpiri anunțate, e de așteptat ca instabilitatea socială să crească. Până la ce cote? Greu de spus pentru un popor obișnuit cu sacrificiile ca românii. Depinde dacă și cine va fi în spatele protestelor care vor izbucni negreșit în primăvară.

Depinde dacă se va fi constituit o masă critică de nemulțumire la adresa guvernării Bolojan și a abuzurilor de putere ale USR.

Depinde de menținerea sprijinului financiar și politic pentru formațiunile cu accente progresiste venit dinspre Bruxelles. Pentru că nici Bruxelles-ul nu stă prea confortabil!

Este plauzibil să apară o forță politică nouă care să acopere vidul de reprezentare și să ofere o alternativă la AUR. Odată cu completarea de dată recentă a leadershipului cu figuri cu consistență intelectuală și strategică, AUR ar putea oferi un proiect și s-ar putea extrage de sub eticheta „extremist”. Orice nou partid va trebui să identifice o cale de coexistență cu Călin Georgescu și opțiunile sale.

O întrebare crucială: are actuala coaliție capacitatea de a rezista? Greu de răspuns!

Nu este exclus ca PSD să iasă în cele din urmă de la o guvernare ucigătoare pentru viitorul său. E posibil să aștepte până la numirea noilor șefi din justiție și din servicii. Altfel, va fi doar spectator. După aceea, ar putea intra în opoziție, din care va negocia punctual cu ceea ce va rămâne din actuala coaliție.

Poate Grindeanu să facă acest pas? Iarăși greu de spus, dat fiind profilul său de profitor al fotoliilor puterii, dar și datorită faptului că liderii de linia a doua a partidului nu mai aparțin ideologiei din trecut, mulți fiind cooptați în viziunea progresistă.

Foarte puțin probabil că va exista o nouă coaliție PSD-AUR. Îi despart prea multe, iar în actuala alcătuire de la Bruxelles, ar fi și prea riscant pentru țară.

Retragerea PSD ar fi bună și pentru Parlament. Acum a devenit o instituție decorativă, dar cu un PSD în opoziție, ar putea reintra în logica democratică.

Despre viitorul PNL, e greu de articulat o perspectivă. E lipsit de lideri de forță sau vizionari, e dependent imagologic de Bolojan. Probabil va rămâne în coaliție și nu este exclusă o contopire cu USR sub bagheta actualului său președinte.

Pentru USR, apropierea, poate chiar unificarea cu PNL este vitală. Eșecurile din toamna lui 2025 și uzura exercițiului puterii a îndepărtat deja destui din membrii nucleului său dur. Dacă nu va reuși să identifice un nou val pe care să-l călărească, înconjurat fiind de partide care nu-l iubesc, lipsit de sprijin autentic de la Cotroceni, USR va plăti vizibilitatea pe care și-a câștigat-o în această perioadă de austeritate și bâlbâieli.

Și ajungem la Președinte. Nicușor Dan se arată neclar, indecis, nelegitimat în plan extern, a demonstrat o inadecvare nemaiîntâlnită la înălțimea postului. Va rezista el? Iarăși greu de răspuns! Constituțional și politic va fi greu spre imposibil de îndepărtat din funcție. Dar, never say never! Sunt deja unele voci autorizate care afirmă că Nicușor Dan nu răspunde la comenzile pentru care a fost ales. Așadar nu este exclus să asistăm la o surpriză și pe acest palier.

Anul 2026 va fi un an dificil și agitat. Și social, și economic și politic. Dincolo de evoluțiile în plan intern, noul an va depinde de jocurile de putere în plan european și euroatlantic. Dinspre actuala clasă politică, nimic de sperat. România e absentă, neimportantă, reflexivă și îi va fi extrem de greu să găsească calea spre un reviriment.

Dar, așa cum a dovedit istoria, există cicluri cărora o țară ca România va trebui să le răspundă. După epoca de progresism și subordonare inaugurată de Băsescu, continuată de Iohannis și Dan, am putea asista la bascularea spre un suveranism modern și lucid.

Mai ales că valul vine împins dinspre Washington.