Rușinarea

Un mecanism de de-legitimare

În viața politică românească s-a consolidat un mecanism insidios despre care se vorbește prea puțin: RUȘINAREA.

A trecut dincolo de critică, de contestare, chiar de demonizarea adversarului. A devenit ceva mai subtil și, probabil, mai eficient: o atmosferă în care începe să-ți fie rușine să spui ceva bun despre un partid sau un politician. Etichetele și acuzele s-au cimentat atât de profund în psihologia socială, încât ajungi să te autocenzurezi. De teamă că ai putea fi etichetat la rândul tău.

PSD este probabil cel mai bun exemplu.

Să ne înțelegem de la început: partidul și liderii săi au contribuit din plin la propria reputație negativă. Guvernările PSD au avut destule eșecuri, excese și personaje greu de apărat. Adrian Năstase, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă... au avut vulnerabilități politice și personale serioase. Nu discut aici dacă stigmatul a apărut din nimic. Evident că nu.

Dar de aici, la a pune etichete indiscutabile, Năstase arogant, Ponta mincinos, Dragnea abuziv, Dăncilă o „proastă” e cale lungă. Am șters aproape cu totul din amintire ce au făcut bine acești oameni. Trecem peste faptul că Năstase a avut o contribuție esențială în admiterea în NATO și UE, că Ponta a relansat economia după criza din 2009-2010 samd.

Mai departe, la nivel de partid, datele statistice arată că guvernările PSD au ridicat economia șii au alimentat speranța că țara merge într-o direcție bună. Însă, în folclorul urban s-a instalat, prin repetiție și exagerare, percepția că partidul lui Iliescu e izvorul tuturor eșecurilor noastre. Nu poți spune ceva bun despre PSD sau premierii lui pentru că te-ai situa contra curentului și atunci preferi să taci. Te rușinezi! Ciudat, nu?

Apare o întrebarea interesantă: cum e posibil ca, pornind de la unele greșeli reale, să-ți interzici singur să judeci cu bune și cu rele întreaga guvernare a unui partid sau activitatea unui om politic?

Cred că au lucrat împreună trei mecanisme.

Primul este chiar performanța discutabilă a PSD. A avut destule realizări pentru ca bilanțul să nu poată fi redus la un dezastru, dar a făcut și destule greșeli pentru ca adversarii să aibă permanent muniție. Să guvernezi o țară într-o succesiune de tranziții, nu e lucru ușor. Aici apare prima fractură: cel care a administrat o realitate complexă își pierde aura față de cel care reușește să impună povestea acelei realități. Nu că ar fi fost mai bun, dar de pe margine e ușor să critici și să împarți vinovății.

Și aici apare al doilea mecanism.

Adversarii PSD au fost mult mai buni în lupta pentru interpretarea realității decât PSD însuși. Au creat etichete, simboluri, personaje negative, formule ușor de memorat. Le-au repetat până când au devenit aproape adevăruri de la sine înțelese.

PSD, în schimb, a manifestat o incapacitate stranie și persistentă de a-și explica propriile guvernări. Uneori nici măcar nu pare să știe ce anume ar trebui să apere din ele. A avut oameni care au guvernat, dar a fost lipsit de oameni capabili să construiască intelectual o interpretare a guvernării lor.

Aici comparația cu AUR mi se pare interesantă.

Indiferent ce credem despre partid, AUR pare să fi înțeles foarte bine această slăbiciune. În zona de reprezentare au apărut voci cu profiluri diferite — Petrișor Peiu, Dan Dungaciu, Gheorghe Piperea, Marius Lulea. Fiecare acoperă un domeniu de interes public, economie, geopolitică, drept, construcție politică. Nu sunt întotdeauna consecvenți și nu trebuie confundați cu partidul însuși. Dar împreună contribuie la ceva esențial: construirea unei lumi explicative, o soluție pentru problemele țării.

Nu mai ai numai politicianul care spune „noi avem dreptate”. Ai oameni care încearcă să explice de ce ar avea dreptate.

PSD nu a reușit aproape niciodată să construiască asemenea mecanisme de legitimare intelectuală. Iar când nu reușești să-ți spui propria poveste, o vor răstălmăci adversarii.

Cel de-al treilea mecanism este presa, iar mai recent universul online.

Economia atenției nu răsplătește nuanța. „Guvernarea X a avut patru rezultate bune, trei mediocre și două proaste” este probabil o evaluare mai apropiată de realitate, dar nu produce spectacol. „Dezastru!”, „Hoție!”, „Trădare!”, „Au distrus România!”, „Muie PSD”, „Puie Monta”... produc audiență, distribuiri, comentarii, ironie, furie.

Așa începe rostogolirea. O vulnerabilitate reală este exploatată politic. Exploatarea este amplificată mediatic. Repetiția transformă acuzația într-o percepție colectivă. Apartenența devine stigmat.

La capătul procesului, apare rușinea. Adversarul nu a fost anihilat politic sau electoral, dar i-a fost anihilată legitimitatea de a spune ceva bun despre el.

Nu mai trebuie să te convingă nimeni că Năstase sau Ponta au fost exclusiv răi. Este suficient să știi că, dacă spui că unul dintre ei a făcut ceva bun, trebuie imediat să adaugi: „Nu sunt pesedist, dar...”

Mi se pare o formulă extraordinar de revelatoare. De ce trebuie să precizezi ce nu ești înainte de a constata un fapt?

Poate pentru că stigmatizarea a ajuns deja mai adânc decât opinia politică. A intrat în mecanismul prin care ne protejăm propria respectabilitate.

Efectul devine cu atât mai vizibil atunci când privim retrospectiv guvernările României. Unele perioade au rămas asociate aproape organic cu numele celui care conducea: „Năstase”, „Ponta”, „Dragnea”, „Ciolacu”. Răspunderea lor este personalizată și asumată.

În alte cazuri, responsabilitatea pare să se dizolve. Partide care au participat ani întregi la guvernare reușesc să rămână, într-un mod aproape miraculos, în afara fotografiei de familie atunci când se face bilanțul. Exemplul cel mai grăitor este PNL. A fost prezent în toate guvernele de după 2019. A dat premierii pentru 5 din cele 6 guverne cărora le pot fi imputate eșecurile din ultimii ani. Dar vinovatul de serviciu este Ciolacu pentru toate neajunsurile și toată vrajba noastră. Ceilalți s-au topit în poveste. Unii premieri dispar din memoria publică a eșecului, în timp ce alții ajung să-l întruchipeze.

Nu spun că ar trebui inversată fotografia și declarați nevinovați cei pe care ne-am obișnuit să-i considerăm vinovați. Ar fi exact aceeași eroare, doar cu semnul schimbat.

Cred că avem nevoie de ceva mult mai banal și, tocmai de aceea, mult mai greu: să ne punem întrebarea dacă bilanțul este realmente obiectiv sau este produsul poveștii.

Să putem spune că un guvern a făcut bine un lucru și prost altul. Că un politician pe care îl detestăm a luat o decizie bună. Că unul pe care îl admirăm a produs un dezastru. Și să folosim aceeași unitate de măsură pentru amândoi.

Pentru că, poate, una dintre problemele politicii românești din ultimele decenii este tocmai aceasta: ne-am moralizat atât de mult istoria recentă, încât am încetat să o evaluăm obiectiv.

Am împărțit istoria între buni și răi pe bază de etichete, nu de realități.

Iar când cineva îndrăznește să spună că un „rău” a făcut și ceva bun, prima lui grijă este să precizeze că nu se înrudește cu “răii”. Se cenzurează ca să se protejeze.

Astfel, politica rușinării și-a atins scopul.