Stăpâni pe sufletul nostru
Reflecție inspirată de Henry Kissinger și modelul chinez al renașterii naționale
Există formulări atât de simple încât cuprind lumi întregi. Una dintre ele se află în volumul On China al lui Henry Kissinger, acolo unde descrie renașterea Chinei după „secolul de umilință”, când Imperiul de Mijloc („Mijloc” înțeles ca centru al universului cunoscut) a fost supus agresiunii puterilor occidentale.
China și puterea sufletului recâștigat
Renașterea, afirmă Kissinger, a fost posibilă pentru că poporul chinez și elitele sale au împărtășit o credință profundă: „China must be once again master of its soul!” (China trebuie să fie din nou stăpână pe sufletul ei!).
Această frază nu e metaforă poetică. E o idee fondatoare. E un program de guvernare.
China nu a fost niciodată un stat-națiune clasic, ci o civilizație cu conștiință centrală. Pentru chinezi pierderea controlului asupra propriei identități a fost o tragedie mai traumatizantă decât pierderea de teritorii. Când sufletul e cucerit, trupul se năruiește.
De la agresiunea puterilor occidentale a trecut un „secol al umilinței” și încă unul al regenerării.
Astăzi, China nu e doar o mare putere economică și militară. Este un stat care și-a recâștigat narațiunea istorică, suveranitatea educației, mândria culturală, sensul apartenenței. A redevenit stăpână pe sufletul ei.
Un sens al existenței civilizaționale greu de înțeles pentru națiunile occidentale cu istoria lor de doar câteva sute de ani. Și cu atât mai puțin înțeles în România Mare, cu identitatea ei națională de numai 160 de ani.
Ce înseamnă să fii „stăpân pe suflet”?
„Să fie stăpână pe sufletul ei” este o formulare subtilă pentru:
redobândirea controlului identitar, după o perioadă de colonizare parțială, prădare, umilință și manipulare culturală (de către britanici, francezi, ruși, japonezi);
reafirmarea unei continuități civilizaționale, în care China nu se vede ca stat-națiune de tip vestic, ci ca „tărâm al armoniei” (天下 – tianxia, „tot ceea ce este sub cer”);
depășirea traumei dependenței de Occident și construcția unui model propriu de modernitate – tehnologică, economică, dar și spirituală.
Kissinger intuiește că, pentru China, agresiunea externă este trecătoare dacă sufletul rămâne intact. De aceea, controlul asupra educației, memoriei istorice, simbolurilor, valorilor este mai important pentru Beijing decât orice PIB sau flotă.
O lecție strategică
Conceptul e important întrucât afirmă că:
identitatea este un instrument strategic, nu doar cultural;
renașterea unui stat nu se face prin tehnocrație, ci prin ancorare afectivă și istorică a populației într-un „destin comun”;
legitimitatea unui regim autoritar poate izvorî dintr-o traumă colectivă, dacă e compensată prin viziune și mândrie și nu doar prin represiune.
Rezonanța românească
Putem vorbi de o rezonanță românească? Ar fi frumos, ar fi ideal!
România, în cheia ei, ca și alte state est-europene, a trecut printr-un „secol de umilință”:
pierderi teritoriale, ocupații, comunism impus, tranziție haotică, privatizări străine, disoluția valorilor și elitei, o emigrație unică pentru o țară trăitoare în pace;
azi, simțim că nu mai suntem stăpâni nici pe resursele noastre, nici pe instituțiile, nici pe narațiunea noastră istorică.
Adaptată, fraza lui Kissinger poate deveni un motto al demnității naționale:
România nu va renaște decât când va redeveni stăpână pe sufletul ei.
Am pierdut controlul sufletului național
Poate că „secolul de umilință” al României nu s-a încheiat:
umilința de a-ți simți statul confiscat de nulități lipsite de consistență,
presa decuplată de adevăr, servind interese străine de fiorul național,
elitele alungate sau amuțite,
milioane de români plecați în bejenie,
viziunea redusă la gestiune contabilă.
Am pierdut controlul asupra simbolurilor noastre, asupra valorilor și memoriei noastre. Blestem al progresismului și al pro-europenilor de conjunctură!
România poate renaște!
Privind lucid starea de fapt actuală, este irațional să credem că vom renaște ca națiune dacă așteptăm un lider salvator. Nici pentru că ne cere Bruxelles-ul sau Washington-ul.
Vom renaște abia atunci când vom decide că vrem să fim stăpâni pe sufletul nostru:
Când vom fi recăpătat demnitatea națională, când vom vorbi despre țară cu smerenie și fără complexe.
Când se va fi stins războiul „româno-român”.
Când ne vom educa copiii să știe cine suntem.
Când vom face politicienii să se teamă de rușine, nu de DNA.
Când vom cultiva memorie, nu doar vom dezvolta infrastructură.
Când vom învăța că modernizarea nu e un transplant de modele străine, ci o descoperire a unui drum și a unei vocații proprii.
Când de vom fi eliberat de „fata morgana” a progresismului și de „cântecul de sirenă” al suveraniștilor noștri de paradă.
Altfel, vom continua să rătăcim între interese geopolitice externe, să ne contrazicem ideologic și să ne complacem în ironiile noastre balcanice.
În deceniile următoare, România poate renaște! Are resursele necesare, intelectuale și materiale. Dar mai întâi trebuie să-și dorească să trăiască în pace cu ea însăși. Iar exemplul chinez poate fi un catalizator al descoperirii sufletului național.
Sufletul nu este o chestiune secundară. Fără suflet, orice strategie națională e o convenție sterilă. Vor fi puțini cei care să creadă în ea!