Statele Unite ale Europei
O idee corectă, împinsă într-o direcție greșită
Aseară un prieten mi-a trimis formularul unei petiții la nivel european de aderare la proiectul „Statelor Unite ale Europei”. Petiția este o formă de concretizare a unei vechi idei de federație europeană, evocată filosofic de Immanuel Kant și popularizată în secolele următoare de Victor Hugo, Aristide Briand și Winston Churchill.
În ultima vreme, ideea Europei federale este din ce în ce mai des promovată. Unii merg foarte departe și afirmă că asistăm la un „război de independență” al Europei în raport cu un adversar recunoscut, Rusia, și unul încă nerecunoscut, Statele Unite ale Americii.
Se argumentează că pentru o Europă prinsă între două construcții federale – SUA și Rusia – această soluție ar putea asigura viitorul prosper al continentului.
De ce nu cred că actualul proiect al Europei federative este fezabil
Ideea unei Europe federative nu este absurdă în sine. Dimpotrivă, dacă privim în istorie, federalizarea reprezintă una dintre puținele forme prin care entități diverse pot coexista fără hegemonie brutală.
Nu ideea în sine e problema, ci modul în care e „împinsă” înainte. În Europa de astăzi vedem federalism promovat tehnocratic fără legitimare populară. Un federalism perceput ca dizolvare a națiunilor, nu ca pact între ele.
Există o diferență crucială în comparație cu SUA și Rusia, cele două federații prezentate ca exemplu de reușită geopolitică.
Statele Unite ale Americii s-au federalizat înainte de a deveni imperiu, aveau un mit fondator clar (libertate, frontieră, contract), aveau un „dușman comun” (imperiul britanic), iar federalismul a fost expresia unei voințe politice, nu a unei birocrații.
Pe de altă parte, Rusia e o federație imperială, nu contractuală, unde unitatea vine din forță, istorie și frică. Rusia nu e un model replicabil, ci un caz aparte.
Paradoxal, Europa încearcă să se federalizeze după ce și-a abandonat mitul fondator și fără să fi avut vreodată un demos comun. Este un proiect împins „de sus în jos”, exact invers față de cum ar fi necesar.
Se lovește de ascensiunea suveranismului din Europa Centrală (Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia), Italia, Franța, Olanda, Germania de Est. Suveranismul actual nu e reacționarism primitiv, extremism cum îl prezintă presa. Ci o modalitate de a spune „da cooperării” și „nu dizolvării”, o reacție naturală a națiunilor când simt că li se cere să cedeze sens, nu doar competențe.
Suveranismul, considerat principalul obstacol al Europei federale, nu e un obstacol, ci un simptom al reticenței. Iar un proiect federativ european care ignoră acest curent este sortit eșecului
Condițiile obligatorii pentru apariția unui „imperiu” federal european presupun un mit fondator și un leadership care să propună un proiect comun care să ofere demosului un sens istoric împărtășit.
Belicismul ca substitut de mit fondator
Ceea ce se propune acum este mobilizarea. Dar, mobilizarea e insuficientă ca mit fondator, acel ceva transcendental care unește oamenii dincolo de sacrificii de moment.
Elitele europene au adoptat rusofobia ca paliativ pentru mitul fondator. Rușii sunt responsabili pentru toate neajunsurile noastre, ei sunt cei care desfășoară un război hibrid, ei au agresivitatea în matricea lor culturală, chiar genetică.
De ce a rusofobia apare ca fiind „soluția” aleasă? Nu pentru că Rusia ar fi singura amenințare reală, ci pentru că este cea mai comodă din punct de vedere simbolic.
Rusofobia oferă elitei trei argumente considerate esențiale:
1. Un adversar „extern”, clar identificabil, fără a pune în discuție propriile eșecuri interne.
2. Continuitate morală cu Războiul Rece, în care Occidentul se poate reîmpacheta ca „apărător al binelui”.
3. Evitarea confruntării cu adevăratele probleme ale continentului: dezindustrializare, migrație, fractură socială, pierderea competitivității, criză demografică.
Rusofobia este un „mit fondator de avarie”. Europa nu se definește prin ce este, ci prin ce ea ce respinge. Este un mit negativ, nu unul pozitiv.
Ni se spune: „Europa există pentru a se opune Rusiei”, potrivit vechii tentații a istoriei: „Dacă nu ne unește ceva pozitiv, să ne unească un pericol.”
Belicismul europenilor nu e, deci, doar despre geopolitică. Este căutare de sens prin conflict.
Un mit fondator nu se inventează, ci se cristalizează prin dezbatere, acomodarea viziunilor divergente, găsirea unui numitor comun.
Atenție, a spune că belicismul nu poate fi mit fondator nu înseamnă relativizarea agresiunii ruse!
De ce direcția este greșită
Pentru că miturile fondatoare construite pe frică și ură externă au o istorie foarte proastă. Cer escaladare permanentă (altfel se dezumflă), produc isterie morală, distrug spațiul critic intern, cer obediență, nu loialitate.
Belicismul rusofob este, de fapt o mască a fragilității. Rusia este un adversar dificil și periculos: are capacitate militară reală, are profunzime strategică, are resurse și aliați, are reziliență istorică, are o cultură a sacrificiului pe care Europa a pierdut-o.
A construi un mit fondator european pe antagonizarea Rusiei este o aventură disproporționată având în vedere resursele morale și sociale ale Europei.
Periculos în această căutare de mit fondator nu este atât războiul în sine, cât militarizarea discursului moral, demonizarea oricărei prudențe ca „trădare”, suspendarea dezbaterii în numele „urgenței istorice”.
Aici se închide cercul cu refuzul compromisului privind pacea în Ucraina, apelul la reînarmare, limitarea libertății de exprimare, controlul narativ. Un mit fondator centrat pe război nu suportă pluralismul.
Europa încearcă să forțeze un mit fondator, dar forțarea lui naște cinism, rezistență tăcută.
Marele obstacol este leadershipul fără autoritate morală
Europa nu suferă doar de lipsă de viziune, ci de lipsă de autori ai viziunii. Lipsesc lideri capabili să vorbească în numele Europei, nu despre Europa, figuri care să poată cere sacrificii, lideri care să fie mai mult decât manageri sau activiști.
Ori, actualul leadership european administrează proceduri, guvernează prin consens minim, evită riscul și se teme de alegeri reale.
Un proiect civilizațional nu se naște din teamă de suveraniști sau populiști.
Ajungem la o temă care nu a fost deloc sau prea puțin abordată: iluminismul occidental pare să-și fi epuizat forța de tracțiune.
Occidentul s-a născut din viziunea iluministă asupra lumii. Iluminismului îi datorează succesul civilizațional pentru că a oferit oamenilor și popoarelor rațiune, progres, drepturi, a dat valoare și a emancipat individul.
Dar a avut și efecte care, în timp s-au transformat în costuri civilizaționale: a dizolvat sacrul, a subminat comunitatea, a relativizat adevărul și a transformat moralitatea în procedură.
Ce vedem acum este epuizarea morală a raționalismului pur. Nu pentru că rațiunea e greșită, ci pentru că o civilizație nu poate trăi doar din reguli, fără sens.
În principal cred că leadershipul european de azi nu mai e receptiv la proiecte, ci la narațiuni emoționale. Spațiul public european a ajuns să funcționeze pe frică, urgență, moralizare, antagonizare.
Un proiect precum Europa federală cere timp, răbdare, maturitate. Cere asumarea limitelor.
Ori, elitele europene nu mai au timp (sunt în criză), nu mai au răbdare (sunt contestate), nu mai au legitimitate (nu pot cere sacrificii), nu mai au limbajul autorității calme.
De aceea, nu pot construi, ci doar mobiliza la adresa unui dușman.
În concluzie
Nu există azi germenii unui proiect european coerent. Există doar frică de fragmentare, reflex birocratic, moralism fără viziune.
Dar, ne aflăm în fața unei dezbateri serioase: o nouă ordine morală globală post-iluministă. O astfel de nouă viziune asupra lumii nu va fi decisă la Bruxelles, Paris, Berlin sau Londra.
Ci în tensiunea dintre civilizații care știu ce vor – Statele Unite, China, țări din BRICS - și unele care încă se caută, precum Rusia.
Europa federală ar avea o șansă doar dacă:
ar renunța la federalismul birocratic;
ar accepta suveranitatea națiunilor ca bază, nu ca problemă;
ar construi o confederație de proiecte, nu un superstat;
ar regăsi un minim de transcendență culturală (nu neapărat religioasă);
ar pune limite clare globalismului economic.
Dar asta presupune curaj. Și, momentan, Europa nu are curaj – doar proceduri.
Europa nu e pregătită pentru un proiect lucid precum Statele Unite ale Europei. Iar mitul războinic reprezintă o aventură periculoasă.
Ideea Europei federale riscă să devină ultima mare iluzie a unei elite care nu mai înțelege continentul pe care îl administrează.
Între rațiunea fără emoție și emoția fără rațiune, Europa a ales, momentan, a doua variantă.
Istoria ne spune unde duce asta.